Finalul “Un Veac de Singurătate” este acum pe Netflix: un regal cinematografic de 1 oră şi 43 minute
Share
Pot curge râuri de cerneală despre serialul Netflix Un Veac de Singurătate, dar cel mai important lucru este să recunoaştem meritele cinematografiei columbiene. O ţară mică precum Columbia oferă o astfel de cinematografie superbă, o regie impecabilă, actori fabuloşi, o producţie imensă, greu de egalat şi în SUA şi în Europa. E o muncă titanică şi părea din start o sarcină imposibilă: să faci Macondo real şi personaje metafizice precum Melchiade sau stanca numită Ursula să prindă viaţă.
Să redai decăderea lui Jose Arcadio Buendia şi nebunia sa, toată lupta cu alchimia şi toate viciile stirpei Buendia. Lesne de înţeles că Marques, câştigător de Nobel nu s-a cramponat de happy ending-uri. Şi la fel o să simţiţi şi ultimul episod, proaspăt sosit pe Netflix. După 4 ani de ploi nu vine neapărat soarele… ci mai degrabă miticul “copil cu coada de purcel”, care se speriau Ursula şi Jose Arcadio şi finalul neamului lor.
Vin tornadele peste realismul magic şi vine sfârşitul şi senzaţia că Macondo nu trebuia să existe vreodată. Încă din masacrul din episodul 5 oraşul a fost pătat iremediabil cu sânge şi blestemat mai mult decât pe vremea conflictelor între Conservatori şi Liberali. Măcar nu a fost din vina unui Buendia de această dată, ci din lăcomia companiei americane United Fruit Company. Secvenţa cu revolta şi oamenii cu ochi larg deschişi care pier în fata armelor fără un cracnet este de istoria cinematografiei. Dar să lăsăm episoadele trecute.
Aici ne axăm pe final. Pe Aureliano Babilonia şi pe Amaranta Ursula, ultimii urmaşi ai familiei Buendia. Cu o relaţie care aminteşte de cea dintre Rhaenyra şi Daemon Targaryen, Amaranta fiind mătuşa lui Aureliano Babilonia şi sfârşind totuşi prin a crea o odraslă cu el.
Se perindă pe ecran şi Jose Arcadio II, fiul strictei Fernanda del Carpio, menit să fie papă la Roma şi devenit o imitație palidă de preot. Un preot cam ca gurul din Umbrella Academy, jucat de Robert Sheehan. Luând în derâdere cele sfinte, chefuind tot timpul în odăjdii şi uneori devenind brusc strict şi bisericos. Cotropit de party boys în piscină, dar urlând şi tunând când vine vorba de “pederaşti”.
Ultimul episod are aproape 2 ore şi este despre dezintegrare. O pierdem pe Pilar, pe Fernanda, se iscă o luptă pe aur şi vedem cum pleacă ultimele odrasle ale colegilor de arme ai lui Aureliano. Şi apoi e secvenţa cu ultimul fiu cu coada de porc… devorată de furnici, lovitura în plex a oricui spera că toată munca Ursulei şi visele lui Jose Arcadio să nu fi fost în van.
În stilul lui Camus şi poate şi cu o doză de Kafka, când ultima furtuna matura Macondo, ultimul Buendia, Aureliano Babilonia descifrează manuscrisele lui Melchiade şi vede că totul fusese deja pre-scris, pre-stiu, prezis. Previzibil cumva, acest final e prezentat mai degrabă apocaliptic şi spectaculos, aici cumva regia columbiană a supt filosofia şi meditaţia din sfârşit şi ne-a lăsat cu efecte speciale şi un twist ce parte hollywoodian.
Fatalismul lui Camus şi realismul lui Sartre nu ne pătrund aşa subtil ca în carte, ci totul e făţiş, suntem părtaşi la năruirea unui Macondo deja surpat de multă vreme, cam de pe vremea inundaţiei şi a grevei banierilor. În vreme ce Gaston (soţul Amarantei Ursula) visează să aducă linii aeriene în Macondo, ultimii locuitori părăsesc urbea adormită, împietrită şi ridată.
Concluzie
Sfârşitul lui Macondo este o eutanasie a ceva nefiresc, nu o pieire poetică neaşteptată de tip “era atât de tânăr şi avea atâta potenţial”. Cumva asta pedepseşte şi fiecare element metafizic şi alchimic manifestat aici,