Whalefall Review: o să-ți amintești de tatăl tău, cam ca la Aftersun
Share
Poveste
După Iona și Pinocchio, a venit rândul lui Jay Gardiner să pice în interiorul unei balene. Un cașalot alb, de această dată. Tânărul Jay alege să își comemoreze tatăl cu o scufundare specială. Tatăl său, Mitt, făcuse asta toată viața și a fost răpus de cancer, dar fiul a ales să nu își petreacă ultimii ani cu el, considerându-l toxic. Din regrete, părere de rău și purtând constant un dialog cu cel bătrân, Jay purcede în adâncul oceanului, unde se întâlnește, pe rând, cu un calamar și cu o balenă.
Ce urmează e o lecție de anatomie a balenei, de supraviețuire și de împăcare cu durerea pierderii celui drag. Blocat în interiorul tractului digestiv complet întunecat al creaturii, Jay se trezește într-o cursă contra cronometru: echipamentul său dă rateuri și mai are mai puțin de o oră de oxigen. Pentru a supraviețui, el trebuie să ducă o luptă fizică brutală pentru a evada, având constant vocea tatălui în cap. Și flashback-uri.
Actorie
Jay e jucat de Austin Abrams, care mereu are „cea mai rea zi din viața sa” în filme. Fie că vorbim de „Weapons”, „Resident Evil” sau poate chiar „Euphoria”. El va face carieră ca „Scream queen” pe masculin, având un țipăt la fel de convingător ca Inde Navarrette în „Obsession”. Fix ca în Weapons și Resident Evil, el bombăne când dă de necaz și te face să fii acolo cu el. E ca un cățeluș bătut: totul îi merge rău și cumva scapă mereu prin ingeniozitate și noroc.
E și foarte likable actorul și joacă bine rolul puștanului care a trecut prin multe, dar rezistă. În podcastul lui Brolin cu Theo Von, Theo îl comparase cu un Chalamet mai… întunecat. Aici, el ne livrează vulnerabilitate, lacrimi reale, temeraritate, groază și frică, panică și zvâc. Josh Brolin, mă și mir că joacă, la ce mare actor a ajuns. Apare puțin, aș zice 10 minute în total, dar dă maximul: scufundător tulburat, alcoolic, ratat, dar cu multe povești și lecții de viață.
Abuziv către fiul său, dar folosind limbaj de surfer la 40–50 de ani. Ocazional, frânturi din Brolin răzbat prin personaj, care dă dovadă de erudiție și spirit când nu te aștepți. Alcoolul și cancerul la plămâni astupă toate atributele pozitive. La final, e doar un one-man show, iar Austin Abrams ține în spate tot filmul și o face cu brio. Nu ai cum să te plictisești în compania sa.
Felul în care dă viață unei meduze, unui cioc de calamar și copilăroșenia sa îl fac extrem de plăcut și ușor de îndrăgit.
Cinematografie
Foarte mult albastru, foarte mult întuneric și nuanțe tenebroase. Suntem în interiorul unui cașalot, totuși… Segmentele organice sunt credibile, are credibilitate toată vâscozitatea, toate pustulele de pe Jay și toate creaturile ce apar… poate în afară de calamar. Și pentru cine se pricepe la scufundări, e totul relativ realist și plauzibil. În afară de ce se întâmplă în balenă, când ești supus complet hazardului.
Interacțiunile mamiferelor marine sunt superb redate și liniștea specifică adâncului răzbate și de aici. Camera e strânsă des pe fața lui Jay, avem ce vedea, mult tumult, iar unghiurile se lărgesc când încep flashback-urile cu Mitt. Coloristica e de admirat aici: fiecare segment de animal — stomac, intestin, esofag, laringe — primește o altă nuanță. Iar rănile lui Jay sunt cât se poate de realiste.
Concluzie
E ceva foarte liniștitor în acest film, prin faptul că nu mi se va întâmpla niciodată. Nu știu să înot și nu voi fi pus vreodată în situația lui Jay.