Digger Review: Sunt o satiră, sunt o satiră, sunt o satiră!
Share
Coloristic și vizual, cinematografic, filmul e minunat. Puteam ghici asta și dacă îl vedeam cu ochii închiși, doar Iñárritu nu își bate joc. Exemple? Amores Perros, The Revenant, 21 Grams, Babel, Birdman, Biutiful. Problema e că i-a dat multă libertate lui Tom Cruise, care a venit cu o agendă aici. A venit pentru Oscar, a venit după scalpul lui Trump și scalpul baronilor petroliști.
„Digger” țipă timp de 2 ore: „Sunt o satiră, sunt o metaforă, sunt o satiră, sunt un mesaj puternic, sunt un film ca Dr. Strangelove și voi fi relevant în 2050”. Întrebarea e dacă ești dispus să asculți țipetele, dacă ești dispus să reciclezi mai mult, să protejezi mediul, să renunți la confort. Dacă ai consumat mai puțin curent sau gaz când era cazul. Dacă torni ulei de măsline la chiuvetă sau în recipiente dedicate.
Tom Cruise e baronul petrolist care are „carte blanche” să facă orice îi trece prin cap. Chiar și să se joace de-a doctorul Frankenstein cu pisica sa, Maggie, care trage să moară de 38 de ani. Expert în forări la adâncime în zona arctică, el se lovește de probleme geologice atunci când o bucată imensă de gheață vine spre țările nordice din Europa. Apocalipsă pentru niște sute de mii de oameni. Are în spate aparatul de stat al SUA, un președinte jucat de John Goodman, care e blocat în personajul din „The Big Lebowski”, dar cu „cancer la c*r”, cum ne tot repetă.
Detaliat și grafic. Fiecare mișcare intestinală a pisicii lui Digger și a președintelui Compson ne este detaliată pe deplin. Mărimi de tumori, afecțiuni, efecte ale operațiilor și pantaloni aranjați vizibil. Piperate cu sunete de flatulențe, râgâituri, vomă, picătura chinezească care însoțește o audiere după dezastru. Chiar, pe partea de sunet, se încearcă enervarea publicului aici, dar și inducerea unei senzații de panică, cu sunete de lopată, antisunete, care te fac să vrei să îți acoperi urechile.
Și apoi îl avem pe Tom Cruise… Digger Rockwell, magnat petrolier excentric. Avar și coleric, pare a nu respira și pare mereu la un pas de AVC. Doar că în spate (și aici vine un MAARE SPOILER) se întâmplă ceva.
Cam după 40–50 de minute afli că, de fapt, „Digger” e o piesă de teatru uriașă jucată pe o scenă de mare anvergură. De fapt, repetiție… Asta e twist-ul 1. Twist-ul 2 e că toate evenimentele de aici s-au petrecut și suntem ca în anul 2040 sau 2050. Într-o distopie a poluării, războaielor, climei distruse, inundațiilor zilnice și aerului irespirabil. Un Mad Max gri în care oamenii se adună să râdă de Rockwell și familia lui într-o piesă de teatru.
Tom Cruise e, de fapt, Curtis, actor respectat și care vrea musai să îi iasă rolul, în vreme ce e absolut panicat că nu știe unde e fiica sa, pierdută în avion printr-o furtună. Riz Ahmed face un excelent rol secundar, fiind Ganesh, consilier guvernamental al administrației Compson și cumva un soi de busolă morală, care se corupe treptat. Începe să se piardă pe sine când ia prima gură de ton crud…
Ce admir eu cel mai mult la acest travaliu al lui Iñárritu e că l-a făcut pe Tom Cruise să facă multitasking pe mai multe niveluri: îl avem pe Cruise jucându-l pe actorul veteran Curtis, îngrijorat că fiica sa e moartă, jucându-l pe Digger, care e frustrat că își pierde influența și avuția și universul. Și mai e un twist spre final, legat de finanțatorul piesei, dar nu vreau să dau spoiler chiar la tot.