Recenzie “Fjord”, filmul care vorbește despre prețul propriilor convingeri
Share
În centrul poveștii se află Lisbet și Mihai Gheorghiu, interpretați de Renate Reinsve și Sebastian Stan, un cuplu româno-norvegian care încearcă să își construiască o viață liniștită într-un sat aflat la marginea unui fiord norvegian. Mihai este angajat în departamentul de IT al unei companii, iar Lisbet își împarte timpul între casă și un azil de bătrâni/persoane cu handicap.
În Norvegia se împrietenesc cu vecinii lor, soții Mia și Mats Halberg, acesta din urmă fiind și directorul școlii unde sunt înscriși copiii familiei Gheorghiu. Apropierea celor două familii dă naștere unei imagini antitetice în ceea ce privește educația și valorile morale. Părinți a cinci copii și profund ancorați în credința lor creștină, soții Gheorghiu și-au construit un univers bazat pe reguli clare, apropiere familială și o existență departe de influențele lumii digitale. Copiii nu au acces la rețele sociale, își petrec timpul împreună și cresc într-un mediu în care religia este prezentă în fiecare aspect al vieții.
De cealaltă parte, Noora, fata soților Halberg, este mai rebelă, ușor răsfățată la prima vedere. Strictețea părinților săi nu o sperie și îi vină natural să treacă peste cuvântul lor. Dacă ar fi să folosesc un termen la modă acum ar fi “gentle parenting”. Cam așa aș vedea relația dintre Noora și părinții săi. Un pic mai mult înclinată spre ideea că părintele trebuie să fie și cel mai bun prieten al copilului său.
În ciuda diferențelor, Noora și cei mai mari copii ai familiei Gheorghiu, Elia și Emmanuel, se împrietenesc. A fost planul meu preferat din întregul film. Inocența lor și curiozitatea sinceră la nou, capacitatea de a-și accepta diferențele, precum și puterea de a jongla cu “ispita”, fără a se pierde pe sine (Noora le arată muzică nouă, le împrumută telefonul, îi provoacă să descopere o lume diferită de cea în care au crescut) sunt câteva elemente care leagă frumos această relație. La rândul lor, Elia și Emmanuel îi oferă Noorei acces la un mod de viață pe care nu îl înțelege pe deplin, dar pe care îl respectă. Pe tot parcursul filmului, cei trei adolescenți au povestea lor, își găsesc mereu drumul unul spre celălalt, până la finalul care m-a făcut să realizez cât de important este să îți iei la revedere de fiecare dată când pleci.
Privind retrospectiv, această relație pare să funcționeze ca o oglindă pentru imaginea de ansamblu a filmului “Fjord”. Dacă cei mici reușesc să își accepte reciproc diferențele, adulții eșuează constant în această încercare. Și astfel ajungem la intriga principală a acestui film: sistemul de educație, care implică și noțiunea de pedeapsă, al familiei Gheorghiu este văzut ca formă de abuz de statul norvegian.
La un moment dat, Mihai mărturisește că le mai dă o palmă la fund copiilor când aceștia nu sunt cuminți, gest care și mie mi-a trezit amintiri. Născută în ’94, într-o familie ortodoxă, dar nu atât de religioasă precum cea din film, primeam și eu din când în când o palmă la fund sau un tras de urechi. Uneori nici nu era nevoie de vreo atingere, o simplă privire era suficientă ca să mă cumințească. Nu m-am simțit abuzată nici atunci, nici acum, adult fiind și analizând trecutul. Poate sunt influențată de mediu, așa cum și Mihai a menționat în film, el fiind disciplinat de tatăl său tot prin astfel de mijloace. Sau poate este o trăsătură românească pe care unii străini nu o înțeleg în totalitate. Consider că este în regulă să pedepsim copiii prin lovituri sau alte gesturi fizice? Nicidecum. Dar, în același timp, nici nu cred că o palmă la fund sau o voce ridicată când se produce o greșeală semnificativă ar trebui privite ca abuz în adevăratul sens al cuvântului.