The Mandalorian and Grogu Review: drăgălăşenie şi cardio pentru suflet
Share
Poveste
Povestea poate părea confuză, dacă dai un mare „zoom out” şi priveşti totul de deasupra, la final. De fapt e mult învârtit în cerc… Practic The Mandalorian nu poate sta locului o clipă, pentru că în puţinele momente când nu e vânat de toată lumea, devine vânabil de toată lumea, călcând pe coada vreunui interlop galactic. Sau a Imperiului… Totul începe când acceptă misiunea de a-l aduce înapoi la unchii săi pe tânărul Rotta the Hut. E fiul lui Jabba the Hut, undeva la graniţa între un personaj pozitiv şi unul negativ.
Baby Yoda, adică Grogu, devine mai mult decât un sidekick şi tranziţia sa îmi aminteşte de cea a lui Atreus în jocul God of War, în momentele când creştea şi devenea personaj jucabil. Acum Grogu îşi pune armura, hăinuţele şi accesoriile şi trece la treabă. Cum Mando e absolut lipsit de prieteni şi aliaţi, Grogu ajunge deseori ultima sa speranţă. Şi Disney a reuşit să evite căderea în clişeu a abilitaţilor sale, a Forţei, folosită cu măsură.
Evident, Grogu e foarte drăgălaş şi vulnerabil, dar a devenit mai apt în a supravieţui când dă de belele. Vedem lupte în arenă, întemniţarea lui Mando de 2-3 ori, trădări şi twist-uri şi 2 ore de acţiune intensă.
Actorie
Jeremy Allen White este al doilea cel mai mare nume din distribuţie, contractat de Disney pentru The Bear şi acum pentru a-l juca pe Rotta the Hut. Mi-a luat ceva să îl recunosc, sub filtrele de voce, dar măcar i-au păstrat… pătrăţelele. Face tot posibilul să se lepede de moştenirea tatălui şi aduce ceva profunzime unui personaj altminteri desenat în unghiuri clare. E mai mult aplecat spre partea bună a forţei, dar are şi o latură adolescentină şi rebelă, care îl face imposibil de controlat.
Sigourney Weaver e matriarhală, Colonelul Ward, care controlează toate misiunile lui Mando şi îi asigura suportul şi… mustrările. Villain-ul suprem e jucat de Jonny Coyne, nu o să vă zic prea multe, decât că e un soi de Littlefinger din Game of Thrones şi e al naibii de alunecos.
Pedro Pascal în Mando e cumva… duios aici. Se poartă ca un Clint Eastwood pe final de western, pe final de carieră, vânătorul de recompense, blazat, care s-a săturat şi pentru care totul e o rutină. Rece, dar patern cu Grogu, el este absolut mortal pentru inamici, dar e prima dată când îl văd net depășit în bătălii. În cele 10 minute cât îi vedem faţa de sub cască e foarte expresiv, umil, ruşinat, frustrat, răzbunător, aprig. În principiu, unui Mandalorian nu e bine să îi vezi faţa… vreodată.
Iar Grogu cel animat e absolut adorabil. A trecut de la rangul de “pet”, cum părea la început la un fiu adoptive total pentru Mando. Gângureşte în continuare, totul e mărime “XS” la el, dar e mai puţin goofy acum şi cumva se tot potriveşte în situaţii ca o piesă LEGO pusă la fix.
Efecte
Nu am simţit abuzul de CGI, doar că 3D-ul de aici mi s-a părut cam întunecat pe ochelarii mei. Secvenţele de luptă aeriană sunt excelente şi de abia aştept să văd Star Wars-ul cu Ryan Gosling, care va fi numai despre piloţi şi lupte aeriene, practic… Top Gun în spaţiu. Aici e mai mult luptă de gherilă în jungle, temnințe şi arene. Nu pot să nu mă gândesc iar la God of War când Mando se luptă cu un şarpe gigantic, imens, o creatură cum nu am mai văzut în SF-uri.