Michael (2026) Review: Jaafar Jackson e magic, dar dualitatea umană e uitată acasă
Share
În primul rând trebuie spus că îl admir pe Antoine Fuqua pentru că s-a înhămat la acest biopic. Fie că ieşea bine, prost, dezastruos sau de 10 Oscaruri controversa ar fi fost acolo. Iar greu e să alegi un actor care să fie pe măsură Megastarului. Aşa că s-a mers pe ruta sigură, a familiei, nepotul lui Michael, Jaafar Jackson fiind distribuit în rolul unchiului său.
Tema filmului
Vreau să încep recenzia prin a spune că nu o să alunec într-o diatribă cu privire la lipsa menţiunilor controverselor din viaţa lui Michael. A proceselor, a acuzaţiilor. La cum s-a încheiat filmul, rămâne lejer loc de partea a doua. Problema e că Michael e absolut perfect în film. Nu are defecte, nu se înfurie, nu se supără, nu plânge, nu înjură… Am auzit eu de biopic-uri curăţate cu înălbitor, dar parcă aici e prea-prea.
Pe de altă parte putem vedea această abordare în contrapartidă cu cele mai cool şi recente biografii, care aduc mai mereu spectrul adicţiei, curvăsăriei sau răutăţii în viaţa unor artişti. Cel mai recent serial despre Mozart de pe SkyShowtime e un exemplu. Am fost dresaţi să căutăm clişeele artistului dependent de droguri, vicios, disfuncţional în relaţii, al celui care care în abis pentru a urca. Nimic de genul nu apare în “Michael”.
E despre iubirea pentru muzică, pentru coregrafie, despre geniul lui Michael Jackson şi poate mai mult ca orice despre relaţia cu tatăl său. Jucat de altfel magistral de Colman Domingo, ale cărui lentile m-au scos totuşi mult din film şi m-au distras. Pe de altă parte el e pattern şi în Fear the Walking Dead şi în Euphoria şi e noul “şablon de Idris Elba”. Aici paternitatea sa e perfidă, îl stoarce pe Michael de energie, bani, talent, mulge fenomenul până se usucă sânul artistic.
Actorie
Jaafar joacă excelent şi mai mult decât atât, el chiar dansează fără dubluri corporale şi chiar cânta o bună parte din piese. Pentru live-uri a fost folosită o tehnică hibrid, care ia sunetele actorului şi le suprapune cu vocea lui Michael din concerte. Dorinţă este să nu avem chiar totul curat, să auzim mici schimbări de inflexiuni sincronizate cu mişcări de dans, mişcări de diafragmă ale artistului.
În secţiunile de a capella Jaafar străluceşte, fiind chiar vocea sa pură utilizată, iar tonul său blând şi atitudinea sa le emulează pe cele ale unchiului. S-a tăiat mult la editare şi s-au făcut filmări suplimentare, pentru a elimina complet scenele legate de procesele din anii ’90, din ce am înţeles. O scrie chiar Forbes.
Aici apare o întrebare: vrei un produs artistic sau vrei adevărul? Consider că un serial “Michael” cu buget uriaş ar fi fost mai potrivit, pentru că am prins doar 25% din ce a fost Michael de fapt în acest film. Am apreciat enorm că am asistat la concepţia lui “Thriller” şi inspiraţia să. Că am aflat că Michael şi-a compus mişcările dintr-un hibrid de Charlie Chaplin, Fred Astaire, Crip Walk şi dansurile rivale de pe Coasta de Vest.
Dar acele scene, inclusiv cea cu reclama Pepsi şi incidentul cu părul ars mă lasa dorind mai mult. Dând fuga la telefon să caut informaţii în plus, căutând documentare. Fanii Michael cu siguranţă vor dori mai mult. Fanaticii Michael vor vedea cu ochiul liber ce nu au prins live. Secvenţele de concerte şi turnee sunt cât se poate de veridice şi mă surprinde plăcut amploarea şi numărul de figuranţi.
Iar cei scoşi pe braţe leşinaţi sunt doar o fărâmă din ce genera starpower-ul lui Michael.