Jacob Elordi este protagonist în filmul “The Dog Stars”, regizat de Ridley Scott
Share
Poveste
Povestea din Wuthering Heights o ştim cu toţii, dacă am citit cartea lui Bronte sau văzut filmul de acum 100 de ani, cel cu Laurence Olivier şi Merle Oberon. Între timp au mai fost adaptări, inclusiv cu Ralph Fiennes şi Timothy Dalton ca Heathcliff. E vorba despre Catherine, fată de viţă nobilă, care copilăreşte alături de Heathcliff, băiat luat de pe stradă de milă, de tatăl său. Apropo, varianta tânără a lui Heathcliff e jucată de excelentul puştan din Adolescence, care a cules toţi laurii la premiile Emmy.
Ei bine deşi cei doi protagonişti sunt teoretic fraţi, ajung să se îndrăgostească şi petrec prea mult timp împreună, de-a lungul deceniilor. Îndură şi abuz (el în locul ei, la toanele tatălui), dar pentru Catherine vine şi momentul măritişului. La urma urmei, ferma tatălui său era în faliment şi doar o căsătorie avantajoasă o putea salva. Aici intră în scenă vecinul bogat, Edgar Linton, cu sora sa Isabella mereu în proximitate, un veritabil comic relief.
Catherine se căsătoreşte cu Edgar, iar Heathcliff, îndurerat fuge de acasă. Reapare ca un străin misterios şi bogat şi reintră în viaţa lui Catherine, pentru a provoca numai probleme şi necazuri. Dragostea lor continuă, dar între timp Catherine rămâne însărcinată şi se întâlneşte pe ascuns cu Heathcliff, deşi totul e cât se poate de vizibil pentru soţul său.
Dragostea rămâne interzisă, Heathcliff se cuplează cu Isabella, sora instabilă mental a lui Edgar şi finalul… e tragic. E demn de Romeo şi Julieta, e brusc, dar îl vezi venind cumva.
Actorie
Elordi e la al doilea film victorian la rând, dacă ne gândim la “Frankenstein”. E monosilabic, tăcut, înalt ca un plop şi mereu pe gânduri, cu o uşoară doză de arogantă şi resentimente când revine din pribegie, cu dinte de aur la pachet. Rar am văzut un personaj care e pasional aşa dozat şi trece aşa rapid de la nepăsare la turbulențe emoţionale. E destul de expresiv în tăcerea sa, dar parcă… nu îl simt de ajuns, nu îl simt la 100% din potenţial, nici măcar în crucialul final de film. Acolo aşteptăm o reprezentaţie a durerii fabuloasă şi nu am obţinut-o.
Margot Robbie e… alintată. Extrem de alintată. La fel ca tatăl său, prada voluptăţii, pasiunii, adicţiilor de tot felul. E mai expresivă şi mulţi fațetată decât Jacob Elordi şi cam duce filmul în spate. Problema e că fiind foarte vizibilă, fiind Barbie, Harley Quinn, I, Tonya e bizar să o vezi comportându-se ca o puştoaică, chiar şi când sare de 30 de ani. Tot acel alint şi răsfăţ şi “will they, won’t they?”, deşi răspunsul e clar dăunează filmului.
Flirtul intens e bun de fanfic de Wattpad, dar cinematografic nu prea răzbate coerent spre noi. Aş spune că are chimie cu Elordi… şi nu prea. Grosul iubirii dintre ei doi se întâmplă în eter, în mintea lor, în spusele altora, în ceea ce NU fac cei doi. Sunt şi multe scene mai spre soft p*rn, dar se ajunge şi la fetişuri în cazul Isabellei şi ajutoarelor în casa de la fermă.
Margot Robbie in Wuthering Waves │ FOTO: Warner Bros
Comparaţiile cu “50 Shades” îşi au locul pe deplin în vreo 5-10 minute de film. Alison Oliver face o treabă bună drept Isabella Linton, chiar dacă ocupaţia ei numărul 1 e să… dezvolte obsesii. Să se joace cu păpuşi, să o înjunghie pe păpuşa lui Catherine, să fie în lesa lui Heathcliff şi în general să fie o persoană instabilă psihic manipulată sau folosită de cei din jur fix pe resortul problemelor sale.