Hamnet Review: hectolitri de lacrimi amare, filmul de plâns reper al deceniului
Share
Intrat în cinema în ianuarie, Hamnet are legătură cu Hamlet, aşa cum probabil intuiţi. Carte hit din pandemie, apărută prin 2020, Hamnet a fost convertit în film de nimeni alta decât Chloe Zhao. Cea care ne oferise “Nomadland”, “The Rider”, “Eternals”.
De această dată cu o distribuţie puternică: Jessie Buckley este Agnes, soţia lui William Shakespeare, iar Paul Mescal este chiar el, Bardul. Identitatea sa e dezvăluită abia spre final, în actul 3. Vreau să încep prin a vă spune să vă înarmaţi cu nesfârşite şerveţele la acest film, pentru că veţi plânge râuri de lacrimi.
Toată sala în care am fost a hohotit de plâns, ne-am deshidratat cu toţii şi lumea a plecat împleticindu-se pe picioare. Cu ochii şi feţele umflate de plâns, cu ochii roşii, cu dureri de cap în zona sinusului.
Jessie Buckley este fenomenală şi nu degeaba e favorită la Premiul Oscar pentru rol principal feminin într-o dramă. Ca soţie a lui William Shakespeare, apare cu imaginea de “fata pădurii”, dar nu ca în “Where the Crawdads Sing”, ci ca şi cum ar cunoaşte un strat al acestei lumi la care noi nu avem acces. E foarte conectată la pământ, pădure, plante, nu neapărat spirituală, cât profund terestră şi respinge ferm Divinitatea. Vă daţi seama că pe la 1600 aşa ceva e perceput ca vrăjitorie.
La fel de misfit este şi al său iubit şi soţ, William. Încurcat, bâlbâit, sufocat de fluxul de idei care îi tot curge în cap, nu reuşeşte să pună în grai ce simte pentru Agnes, cel puţin la început. Când îşi adună un vocabular mai puternic, îl pune la treabă doar pentru a exprima nesfârşită durere, angoasă şi writer’s block.
Tată absent şi chinuit de asta, soţ absent şi chinuit de asta, îşi pierde odorul în faţa ciumei. Cuplul este spart ca un vas în o mie de bucăţi, se destramă şi sfarâmă în faţa camerei. Jessie articulează cele mai crunte ţipete din istoria cinematografiei, când îşi pierde băiatul, lumina ochilor săi, puşti apropo fiind jucat excelent de Jacobi Lupe. E opusul total al celui mic din “Adolescence” şi face sacrificiul suprem pe care îl poate face un frate geamăn pentru sora sa.
Paul Mescal era deja autorul unor roluri excelente în “Aftersun” sau “The History of Sound” sau “All of Us Strangers”, dar aici duce şi mai departe arta să. Greu de crezut că lumea afla de el doar acum 6 ani, în “Normal People”.
Se luptă cu îndoiala cu privire la scriitura sa, la relaţia cu Agnes, iar spre final devine posedat de viziunea lumii de după, la care e conectat direct după pierderea fiului. Filmul este de fapt despre transformarea durerii în artă, sacrificiul suprem, un tribut care va ţine milenii. Imaginaţi-vă că un fiu pierdut devine o piesă de teatru numită “Hamlet”, ale cărei replici le rostim cu toţii şi azi.
Imaginaţi-vă ce simte Agnes când asistă la piesa despre fiul său, după ce şi-a ţinut fiul în braţe murind…. murind în chinuri aş adăuga. Jessie Buckley a avut mereu în carieră un zâmbet ştrengăresc şi îl are şi aici în prima oră de film. El dispare odată cu fiul său şi reapare la final, sub formă de râs, râsul şocului, uimirii, extazului, exploziei de dopamină când îşi vede fiul imortalizat pe vecie într-o operă de artă ce ajunge direct la mase.
Cinematografia este întunecată, parcă mă uit la un Eggers şi un The Witch sau Nosferatu, dar cu tente mai blânde.