Mihai Bendeac dezvăluie următorul film de lung metraj la care lucrează
Share
Poveste
Povestea nu e deloc bine legată. Fie sunt eu stricat de filmele de la Hollywood şi bolnav de ADHD, că simt nevoia să urmăresc mai multe sub-poveşti simultan, fie avem un storytelling ciuntit aici. Sau ciuntit la montaj… Pur şi simplu nu sunt iţe, nu avem un “arc” al personajelor. E doar o bulă de câteva zile, în care se întâmplă lucruri. Nu există planul 2, 3, 4 al poveştii.
Am văzut câteva podcasturi cu Mihai Bendeac şi mi-a lăsat impresia că de fapt protagonistul joacă într-un film (un film despre film ca superbul “Restul e Tacere”), în care preia rolul cartoforului care o vrăjeşte pe o cucoană certată cu estetica. În realitate… “What you see is what you get”. Asta e povestea: un dependent de jocuri de noroc şi cei doi prieteni ai săi merg să ceară mâna unei fete de bani gata, o fată bătrână, care avea dificultăţi în a găsi mire… care să o iubească pe bune.
De aici rezulta un comic de situaţie….
Actorie
Nu îl cred pe Liviu Pintileasa ca protagonist…. deloc. Are aceeaşi problemă în a juca în comedii ca şi Iulian Postelnicu. Are o mină tragică, angulară, umbre ale arcadelor sale care îl fac bun de personaj negativ, de vampir, de zbir. M-am uitat peste filmografia sa şi recunosc că nu l-am reţinut nici măcar din filmele în care l-am văzut. Consider că Mihai Bendeac ar fi trebuit să îşi aleagă un Nicu Banea, un Vizante, chiar şi un Mircea Bravo în rolul protagonistului. Mai împiedicat şi naiv, dar poate că i-ar fi putut injecta nişte şiretenie, din care Pintileasa are din plin.
De departe cea mai bună actorie o face chiar Mihai Bendeac. Prin simplul fapt că… nu joacă. Dacă viaţa l-ar fi lovit pe Bendeac într-un mod similar ca pe personajul său, cam aşa s-ar fi purtat. De altfel asta ne şi învaţă Stanislavski, care spune următoarele “Actorul se întreabă: „Ce aș face eu dacă aș fi în această situație?” pentru a se conecta mai profund cu circumstanțele personajului.”
Constantul abuz fizic pe care îl suferă Bendeac e un tribut cât casa adus filmelor lui Charlie Chaplin, Stan şi Bran, Benny Hill, poate şi Three Stooges.
Vlad Drăgulin e blocat în personajul unui Nicuşor de la Brăila, pe care îl împleteşte cu Igor-ul unui Dracula, stropind peste nişte umilință, teamă şi comportament de “gâgă”. E poate cel mai naiv personaj din film.
Gloria Găitan a fost savuroasă în rolul Lidoşcăi, chit că i s-a dat un rol ingrat. Mereu când îmi scormonesc memoria să mă gândesc la “actori mari care nu ar fi trebuit umiliţi aşa”, îmi amintesc de Eva Green în Penny Dreadful. Posedată de demoni, contorsionată oribil, foarte slabă, stropită cu furtun cu jet puternic şi chinuită cu exorcizări jumătate de sezon. Înţeleg să suferi pentru artă, dar chiar aşa!? Partea bună e ca nimeni nu o recunoaşte pe Gloria în costumul ei de Frankenstein, Yeti feminin, piperat cu tot ce poate avea mai neatractiv o fiinţă umană: de la respiraţie urât mirositoare, la o forţă supraomeneasca şi părţi diforme ale trupului.
Dar hei, cineva a găsit-o frumoasă… şi aici ajungem la surpriza filmului pentru mine: Lucian Ionescu aka personajul Pufulete. Cel care chiar o adoră pe Lidoşca. M-a lăsat cu gura căscată şi aproape mi-a smuls, nu o lacrimă, un mic vapor emis de ochi, deşi am văzut o comedie aici. Micul său monolog dinspre final, zis cu ochii ăia mari de Puss in Boots,