Recenzie Film: Nosferatu face din nou vampirii material de coşmaruri
Share
Poveste
Prea multă vreme vampirii au fost înconjuraţi de glam, înfăţişaţi ca nişte creaturi arătoase, suple, nemuritoare, carismatice. De la “Twilight” la “Interviu cu un Vampir”. Ei bine, Eggers nu se joacă şi face din nou vampirul o creatură scârboasă, malefică, o bucată de carne putrezită populată cu un spirit diavolesc.
Povestea din “Nosferatu” e simplă şi clasică, aş spune: o tânără devine subiect de obsesie pentru o creatură malefică, care îi cheamă soţul tocmai în ţinuturile Transilvaniei pentru a semna nişte acte legate de o vânzare de casă veche. Legătura dintre acest tânăr cuplu de nemţi sau britanici (nu e clar) şi vampir devine tot mai strânsă, când Contele Orlok/Nosferatu le pătrunde în vise şi apoi… şi în viaţa reală.
Sosind la pachet cu o epidemie de ciumă. Avem şi un veritabil Igor, jucat de Simon McBurney, ajutorul lui Nosferatu, dar şi un Aaron Taylor-Johnson, prieten al lui Thomas Hutter, protagonistul care a intrat în castelul fiarei pentru… contabilitate şi avocăţeală. Aaron e vocea raţiunii, în vreme ce Willem Dafoe e un soi de profesor-vraci metafizic, care e mereu pe cale să aibă o revelaţie.
În fundal se petrece o poveste de dragoste gothică, între Ellen Hutter, soţia lui Thomas Hutter şi Contele Orlok…
Trailer nou “Nosferatu” │ FOTO: captură YouTube
Actorie
Lily-Rose Depp iese în evidenţă aici, în rolul lui Ellen Hutter, cu o interpretare foarte intensă. Se chinuie, contorsionează, are spasme şi îşi dă ochii peste cap. Îşi stoarce la maxim corpul şi expresivitatea pentru a ne arăta chinul obsesiei şi posesiei. Se declară inspirată de Isabelle Adjani în “Nosferatu” cel din 1979 (sau “Posession” din 1981, tot cu Adjani), doar ca Isabelle se ducea în registrul marilor filme cu posesii ca “Exorcisul” din 1973, până la care Lily-Rose mai are ceva distanţă.
În plus, interpretarea sa se duce mai degrabă spre erotic, spre senzual, spre obscen chiar. Şochează şi copleşeşte publicul, îi umple toate simţurile privitorului. Cu salivă, cu tremur, cu orgasme febrile.
Cu toate acestea, aşa cum discutam cu cineva, niciunul dintre personajele de aici nu are “arc” de poveste. Îi lăsăm pe mai toţi cei vii aşa cum i-am găsit la început de film. Nicholas Hoult se achită binişor de sarcina de soţ al “posedatei”, cam ingenuu şi picând în toate capcanele posibile. În special jocul său de la început de film, din castelul lui Nosferatu este expresiv şi bine efectuat. Apoi se cam pierde în restul distribuţiei, trecând în… fundal.
Culmea e că surpriza actoricească a filmului este Aaron Taylor-Johnson. Iniţial l-am ignorat şi am făcut mici glumiţe cu “Kraven”, ştiind că e în cinema şi în acel film, dar pe măsură ce trecea timpul, găseam o nouă dimensiune a sa. Aaron Taylor nu mi s-a părut niciodată mare actor, mai degrabă bun pentru imaginea unor parfumuri.
Aici îl vedem evoluând şi trecând prin diferite stări de la vocea raţiunii, la nervi, disperare, abandon şi în final durere devastatoare. M-a surprins.
Willem Dafoe pe de altă parte a cam fost irosit, părând mai degrabă… comic în rolul profesorului metafizic Albin von Franz. E un fel de Van Helsing pe ciuperci psihedelice şi deşi are cheia pentru a îl alunga pe Nosferatu, mai mult încurcă decât ajută.
Bill Skarsgard în schimb ne alungă gustul amar din gura după “The Crow” şi se dizolvă în Contele Orlok, o bestie cu freză şi mustaţă tipice unui cazac de acum câteva sute de ani.