HOPE (Atacul Final) Review: vrea cu disperare să fie și să nu fie coreean, un experiment de edging horror
Share
46 de milioane de dolari. Cel mai scump film coreean. Aș fi crezut că e mai scump de atât… Filmat și la noi, prin Retezat, HOPE (Atacul Final) vrea multe și livrează… prea multe. E nevrotic și agitat, în editare și în livrarea personajelor. Ce-i drept, în fața unei invazii extraterestre nu ai cum să fii altfel.
Poveste
Nu prea am cum să vă dau spoilere, pentru că trailerul e destul de clar. Vin alienii pe Pământ și aleg Coreea de Sud. Dar, de fapt, sunt și niște nuanțe aici. Avem și un pic de poveste à la Avatar, o poveste care începe și nu duce nicăieri, lăsând mai degrabă loc de continuare. Vedeta filmului este Bum-seok, un șef de poliție „de la țară”, care inițial pare autoritar, enervant, power tripping maxim. Apoi, confruntat cu o amenințare fără precedent, ajunge într-o spirală de cardio, împușcături, tensiune maximă, râuri de sânge, violență extremă și gore.
O avem și pe Sung-ae, Terminatoarea grupului, adjuncta lui Bum-seok, care într-o secundă coase un bătrân la dispensar și în alta trage cu rachete și aruncă cu sudălme în alieni. Ea e jucată de Jung Ho-yeon, pe care o știm din Squid Game.
Apoi îl avem pe eroul inconștient al grupului, Sung-ki, un vânător local, care nimerește alături de alți vânători în pădurea înțesată de creaturi. El mi-a adus aminte de momentul când Arnold s-a mânjit cu noroi și a devenit una cu jungla, bătându-se cu Predatorul.
Pe scurt: o localitate rurală sud-coreeană e devastată de o creatură misterioasă, iar câțiva localnici curajoși se iau în piept cu forțe extraterestre, deși pe hârtie au zero șanse să scape. Creaturile trec prin beton ca prin brânză, au peste 3 metri înălțime, forță imensă și nu pot muri. Există și o poveste secundară, în care ne punem în pielea lui Ma’veyyo, alienul șef, și a lui J’aur, „iubita” sa. Ei au venit pe Pământ pentru… vizită? Relaxare? Vânătoare? Goniți de un război? Dar cert e că sunt mânați de supraviețuire în această luptă frenetică.
Hope Atacul Final scena film (3)
Actorie
Sunt fan Hwang Jun-min! Pornim de la un șef de poliție (Bum-seok) extrem de enervant, care s-ar fi simțit ca acasă pe vremea comuniștilor, rechiziționând găini de la săteni în Las Fierbinți. În 2 ore și 40 de minute devine din antierou erou și e ca o rană deschisă, zgândărită. Furia e emoția sa numărul unu și omul are doar două viteze: calm și calculat sau urlete și abuz asupra sătenilor și subalternilor… și alienilor.
E temător, dar e mereu forțat de sidekick-ul său în vârstă să facă un pas în față. Dinamica celor doi servește drept comic relief în acest film. Sunt Pic și Poc, Pat și Patachon, Lolec și Bolec.
Preferata mea e totuși Jung Ho-yeon, polițista spurcată la gură și cu pasiune pentru grenade și rachete. Îmi amintește de actrița din Terminator 3 și e la fel de bună la trash talk ca luptătorii de UFC sau marii boxeri. Nu se teme și are timp chiar să facă și muncă de detectiv. O chestie pe care o observ aici e că, și în exercițiul funcțiunii, coreenii nu se tem să își arate emoțiile. Oboseala, frustrarea, „nu mai am răbdare cu tine”, nervii, frica, ele nu stau sub suprafață, adunându-se ca la noi, europenii.
Practic, sunt impulsivi, dar respectuoși cu cei bătrâni.
Apropo de bătrâni, ați fi crezut că gore-ul din film e maximul scârboșeniei, dar NU, avem vreo 10 minute de povestire a unui bătrân care ne zice cum l-a pocnit cufureala când îl vânau alienii.