Backrooms Review: nu ştiu când voi mai reuşi să dorm normal iar…
Share
Poveste:
Pornim aici cu o poveste inspirată din Creepypasta-urile de pe 4chan şi dintr-o serie de clipuri de pe YouTube ale lui Kane Parsons. E un hibrid între Severance şi Fringe, combinate cu jocul Control, dar în acelaşi timp… nu e nimic din ele. Cum explici cuiva o serie de încăperi ascunse în subsolul unui magazin de mobilă, în care intri printr-un perete ce pare holografic? Şi că încăperile se schimbă în funcţie de traumele tale? Şi că acolo ai reprezentări deformate ale oamenilor şi obiectelor din viaţa ta?
Clark (jucat de Chiwetel Ejiofor), personajul principal, este un arhitect ratat care ajunge în acel limbo şi trăieşte un coşmar continuu. Evident aduce prieteni acolo, pentru a documenta tot şi psiholoaga sa intră şi ea cumva în joc. Lucrurile pendulează între found footage, filmare crisp, clasicul “l-am pierdut pe X, care a fost răpit” şi distorsionarea realităţii. Cu o uşoară tuşă SF spre final.
Clark se duce tot mai adânc în camerele alambicate, îşi face o hartă, practic se muta acolo. Simte pericolul, dar nu îi pasă, îl accepta, îl internalizeaza şi îi aruncă şi pe alţii cu el în hăul nebuniei. În faţa vieţii sale din exterior implodate, în care nevasta l-a dat afară din casă şi doarme în magazinul de mobilă, cu sticlă de alcool în mână, parcă îi sună mai bine Limbo-ul…
Actorie:
Chiwetel Ejiofor e mare actor, e reper, de la 12 Years a Slave încoace. Porneşte de la “the average Joe”, Clark de la magazinul de mobilă şi ajunge un personaj demn de Dostoievski, de “Crimă şi Pedeapsa”. El nu are un vis febril, el ESTE un vis febril. E obsesiv în tot ce face şi în relaţia sa cu… Backrooms. Viaţa să implodeaza şi se aruncă în acest univers necunoscut, acest vid al traumelor, care tot înfloreşte negativ cu noi şi noi creaturi.
Nu ştiam de unde să o iau pe psiholoagă, până ce mi-am dat seama că o ştiu din “Fjord” şi din “Sentimental Value”. Ambele bune de pus la CV pentru Renate Reinsve, elementul de luciditate şi calm în această furtună a energiilor malefice. Ea ştie perfect cum să fie stavilă a psihozei lui Clark şi să lupte contra acestor camere, deşi iniţial nu crede o iotă din ce spune pacientul său.
Chiar şi actorii secundari sunt bunicei, au entuziasmul acela de jurnalişti gonzo din epoca lui Blair Witch Project. Evident, nimic bun nu poate ieşi din asta.
Efecte:
Abia aici zace măiestria lui Kane Parsons. Luat la rece, obiectiv, filmul ăsta nu e horror. Dar creaţiile sale arhitecturale nebuneşti şi fără sens, îţi pot da senzaţia asta. Avem anti Wes Anderson-ul cinematografiei, prin anti simetrie. Estetica poveştilor de pe Internet e aici: pereţi galben murdar, personaje caricaturale deformate a la Picasso, mocheta umedă şi lumina artificială care te epuizează.
Văd şi poate cele mai reuşite tranziţii între found footage şi filme crisp, iar CGI-ul monştrilor e cât se poate de subtil şi de bun simţ. Aş înclina spre efecte practice chiar.
Coloana Sonoră:
Coloana sonoră a fost compusă chiar de regizorul Kane Parsons în colaborare cu Edo Van Breemen. Predomină sintetizatoarele atmosferice, sunetele joase (drone-uri) și zgomotul de fundal obositor (bâzâitul celebru al neoanelor). Soundtrack-ul reușește să amplifice senzația că pereții se strâng în jurul personajelor, demontând încet simțul realității.
Verdict:
Am avut coşmaruri cu Backrooms şi încă am. La final de zi e totul o metaforă despre stres, munca la birou, relaţiile care nu merg bine. Clark e prins şi în lim…