Tudor Chirilă vorbeşte despre viaţa lui în izolare şi societatea românească

Mesajul acestei melodii este unul simplu – nu putem să rezolvăm nimic singuri și avem nevoie de solidaritate, cu atât mai mult în aceste vremuri pe care le trăim.

Artistul și-a creat și un newsletter (la care te poți abona aici), unde le scrie fanilor gânduri care-i mai trec prin mine. Ultima „scrisoare” virtuală este despre viața în izolare, mesajul cântecului abia lansat, dar și despre societatea noastră.

Aşa am ajuns să nu ne pese de lucrurile pe care ar trebui să le avem în comun. Aşa am ajuns să parcăm pe trecerile de pietoni, pe trotuare, fără să lăsăm spaţii pentru câte un cărucior, aşa am ajuns să stăm cu mâna întinsă pe geam, palmând cinci lei la intrarea în spitale, pentru ca ulterior să scoatem plicul şi, cu nonşalanţă sau dexteritate, să-l lăsăm pe masă sau să-l înfundăm într-un buzunar, după caz.

Aşa am ajuns să contribuim la fondul clasei cu sume mari ca să nu rămână odrasla fără educaţia unei învăţătoare care confundă ministerul cu părinţii pentru că e mai confortabil aşa. Tot aşa am ajuns să tăcem în faţa abuzurilor sau să ne uităm în altă parte pentru că am fost învăţaţi că e mai productiv să ne vedem de treaba noastră.

Nu-i treaba mea este sloganul de ţară al României, iar dacă e ceva de învăţat din pandemia asta, e că propoziţia asta, nu e treaba mea, e un eşec. Poate pe vremea fanarioţilor a avut oarecare sens, a fost expresia unei forme de supravieţuire, dar în 2020 ea ne pune în faţa unui adevăr de necontestat.

Orice sistem politic va profita de lipsa de solidaritate a cetăţenilor şi de lipsa lor de educaţie civică. Egoismul social e falimentar. Poţi fi capitalist şi te poţi preocupa de ce se întâmplă în jurul tău. Există societăţi care demonstrează asta.

Tare mi-e frică însă că vom ieşi din această pandemie fără nicio lecţie învăţată, gata s-o luăm de la capăt de unde am rămas, chiar dacă lumea nu va mai fi la fel. Dar dacă măcar ne vom gândi un pic la ideea de solidaritate şi atenţie socială, dacă vom face efortul să parcăm nu unde avem treabă, ci unde se poate faţă de locul unde avem treabă cu riscul uriaş de a merge 500 de metri pe jos poate mai avem o şansă ca societate

notează Tudor.

Cât despre perioada lui de izolare, Chirilă scrie: 

Până la urmă e o situaţie fără precedent care ne ţine în case de mai bine de o lună. Nu e uşor. Paradoxal, nu am simţit nevoia să mă conectez cu lumea.

Conturile mele de social media nu sunt foarte active, nu simt nevoia să ofer lumii conţinut de apartament, nici să mimez o stare de graţie de parcă tot ce-mi lipsea în viaţă era arestul la domiciliu.

În actorie ni se spune mereu să folosim starea zero când lucrăm la un personaj şi când interacţionăm cu colegii. Ca să descoperim mecanica relaţiei.

Adică să venim în scenă fără prejudecăţi, fără bagaj, fără gânduri preambalate despre cum ar trebui să fie rolul/personajul. Starea zero e un soi de gol de tine, te goleşti ca să poţi încasa de la partener şi să poţi clădi pe un teren viran. Aşa şi cu perioada asta fără precedent. Nu ţin să arăt lumii nimic.

Mi-a fost greu şi să-i încurajez pe alţii că, na, şi eu am nevoie de încurajare. Nu am simţit nevoia să-mi sun prietenii, şpriţurile pe Skype sau Zoom mi se par oribile, o călătorie cu căruţa pe un drum desfundat.

E adevărat că universul casei mele este vesel şi asta nu mi se datorează mie. Nu prea am timp să filosofez asupra contextului pentru că am multe lucruri de făcut. Am trei joburi o dată. În casă la mine, da. Ştiu că mulţi sunteţi familiari cu situaţia.

Mai e şi chestia asta că eu sunt de modă veche şi nu cred că familia sau casa tre’ să devină neapărat o sursă de conţinut pe reţelele sociale. Cu toate astea, învăţ din experienţa asta şi dacă nu vreau. Cred că primul lucru pe care l-am învăţat în raport cu meseriile mele este că experienţa directă, nemijlocită, între artist şi spectator nu poate fi înlocuită prea curând.

Oricât am visa la inteligenţa artificială ca înlocuitor al tuturor lucrurilor cred că va mai dura până când se va fabrica aură. Un om intră într-o cameră şi aduce cu sine umbra. Se lasă tăcerea, este o energie ciudată, ceilalţi o simt. Cărăm cu noi energie, vrem sau nu, şi cred că nicăieri nu se poate simţi asta mai bine decât în teatru.

Teatrul este viu pentru că publicul se schimbă, nicio seară nu seamănă cu alta, iar sălile pline dau aripi actorilor. La fel cum există săli pline cu energie ciudată. Jocul ăsta al schimburilor de aură nu poate fi încă replicat. (…) În izolare am mai învăţat cât de bine e să înveţi. Sunt recunoscător că am ajuns bărbat în toată firea şi pofta asta nu m-a părăsit. (…)

UN SITE DE MUZICA